Nuntă în cer

“Nunta in Cer” , de Mircea Eliade ,citită in clasa a 11a, anul 2014 .

Citatele care m-au impresionat sau atras:

”

Totul ar fi putut fi altfel. Gandul asta m-a obsedat intotdeaua: ca toate ar fi putut fi altfel sau s-ar fi putut sa nu fie deloc; ca toate sunt intamplatoare pe lumea asta, fara nici o necesitate, fara nici o noima….

***

Ar fi inspaimantatot sa crezi ca din tot acest cosmos atat de armonios, desavarstit si egal cu sine, numai viata omului se petrece la intamplare, numai destinul lui n-are nici un sens….

***

S-ar fi putut intampla atatea….Uneori, mai ales in tren, privesc cu atentie chipul vecinei mele de compartiment si imi spun :daca m-as fi aflat intr-o anumita zi, intr-un anumit loc, intr-un anumit oras, femeia aceasta ar f fost sotia mea sau poate ar fi fost, cum se spune, dragostea mea cea mare.

***

N-am urmarit-o cu ochiul ca s-o masor; nu privesc niciodata in felul asta o femeie. O privesc insa intotdeauna cu foarte multa bunavoinata si astept sa vad ce vrea sau ce are ea sa-mi arate. Nu sutem noi de vina deca cele mai multe dinrtre femei ne arata, cu insistenta, ceea ce e obscen sau inert, sau caduc in corpurile lor. Pe o femeie care-si subliniaza contururile obscene nu o poti privi altfel decat obscen. Obiectul ne indica, de cele mai multe ori, cum trebuie el privit si judecat. Un barbat care priveste cu aviditate corpul unei cocote nu poate fi invinuit de indiscretie. Femeia ne nvita intotdeauna s-o privim asa cum vrea ea…

***

Sunt lucruri pe care nu le spune nimeni, dar pentru mine conditia de scriitor are cateva aspecte de-a dreptul penibile. Nu stiu cum s-or petrece lucrurile in alte tari, dar la noi, oameii inca n-au invatat cum sa vorbeasca si cum sa se comporte cu un scriitor. Il confunda intodeauna cu autorul cartiilor sale si-l chinuie flatandu-l sau amintindu-i necontenit ca el a scris cutare roman, a creat cutare femeie sau a formulat cutare aforism. Lucrul acesta mi se pare de-a dreprul infiorator; ca si cum, in fata unui chirurg, ai fi obligat sa vorbesti exclusiv de operatii si sa-i amintesti necontenit ca a scapat de la moarte pe cutare domnisoara. Sau ai  chemat la masa pe un tenor si ai vorbit tot timpul de opera, iar la desert l-ai ruga sa-ti cante ariile lui favorite, fluierandu- le tu inainte, ca sa i le amintesti…..

***

Uneori ,privirile noastre lovesc atat de nepriceput oglinda ochilor iubitei, incat o tulbura, aburind-o; sau si mai grav, fac ochii opaci, le da un luciu de teracota, de smalt colorat. Si sunt, de asemena, priviri crancene, care smulg retina sau o patrund salbatic,     sangerand-o sau o intuneca…Nu stiu cum sa-ti explic mai bine toate astea, care acum mi se par de o tragica si solemna insemnatate, iar atunci cand sunt traite ni se par, de cele mai multe ori, naive sau nesemnificativce. Pe mine ma obsedeaza mai ales amanuntul acesta, ca daca as fi siut sa privesc intr-un anumit fel ochii unei femei, viata mea intreaga ar fi decus altfel….Anecdota aceea cu nasul Cleopatrei mi se pare brutala; e mai dramatic sa-ti dai seama ca sta in puterea ta, in norocul tau, sa vezi sau sa nu vezi, sa simti sau sa ignori un anumit lucru, o anumita prezenta, o anumita carne….

***

 Iti spun toate acestea si starui asupra lot, pentru ca dragostea si tot ce poarta ea cu sine–suferinta, jertfa, rodire-mi se pare a fi lucrul cel mai putin inteles si prea vag cunsocut. Prin ce miracol se transforma o simla intamplare in extaz si rapt, iar o intalnire in dragsote? Intrebarea aceasta ma obsedeaza. Dupa cum ma obsedeaza si cealalta : cum mai e posibila caderea din aceasta stare de har, intoarcerea la lumina cea egala, de zi ?…

***

De altfel, cred ca nici o creatie artistica nu e cu putinta intr-o stare de plenitudine si euforie. Trebuie sa simti in toata fiinta ta o lipsa, o absenta care te macina, caci aceasta isi cauta implinirea in actul creatiei. De aceea n-am putut niciodata scrie intr-un peisaj sau ascultand muzica, traind revelatia iubirii sau orice alta revelatie: bunaoara, a unei idei cuprinzatoare, a unei noi intelegeri a lumii…..

***

Cine nu stie, de altfel, ca in dragoste nici o certitudine nu e definitiva, ca lucrul acela elementar- sentimentul ca esti iubit- trebuie necontenit verificat, caci o singura indoiala, o singura greseala surpa totul  in nebunie si dezgust ?

***

Stiam mai inainte cat de cumplita este pentru mine aceasta munca. Stiam ca voi ramane zile si nopti de-a randul inchins in casa, macinandu-mi tineretea, chinuindu-ma, vesnic numultumit de ceea ce scriam. Nu mai eram la prima carte si cunosteam toate etapele creatiei; caci dupa nelinistea preliminarie, dupa izolarea aproape totala de tot ce ma inconjoara, urma o pofta frenetica de scris, care se stingea insa dupa primele zile de lucru. Catre sfarsfitul  cartii munca devenea strivitoare. Nu mai simteam nici o bucurie in fata manuscrisului, si clipa cand trebuia sa ma asez la masa ma deprima. Dar, in acelasi timp, farmecul nu mai putea fi rupt; eram rob al propriei mele inchipuiri, si cu toate rezistenta fiintei mele– care se opunea acestei extenuari fara glorie-ma supuneam, in cele din urma. Ramneam atunci, cat puteam mai mult, garbovit asupra foilor de hartie; ramaneam pana la istovire finala. Caci singura mea nadejde era sa sfarsesc cat mai repede cartea, sa scap de obsesia aceasta, sa devin din nou liber, tanar, sanatos…

***

I-am repetat atunci, de asta data patetic, ca artistul nu trebuie sa creeze decat in arta lui, ca noi amandoi nu suntem din lumea asta, ca nu ne putem impotrivi destinului care ne-a ales unul altuia pentru o astfel de nunta.

***

Poate ca izvorul cartii mele a fost nevoia de a cere iertare Ilenei: Nunta in cer, titlul acesta vorbea indeajuns, imi spuneam. Nadajduiam ca cel putin povestea acesta a  nostra, daca ii va cadea vreodata sub ochi, o va hotari sa se intoarca. Sunt inca atatea lucrui de facut. Uneori, viata mi se pare vrednica de trait oricum, oricand.I-as fi repetat cuvintele astea Ileanei…

***

Simteam atunci un fel de salbatica deznadede ca am lasat sa treaca atat timp,pe care nimeni nu mi-l mai putea inapoia, ca l-am lasat sa treaca stupid, nepastrand nimic din el, decat amintirile, nepastrand nimic viu, nimic al meu… […] Nu-ti dai seama ce coplesitor lucru e sa simti, cateodata, ca timpul ti-a luat-o inainte, ca n-ai facut anumite lucuri esentiale la vremea lor si ca ai sa te trezeti intr-o buna zi  singur, imbatranit, incapabil de a mai repara ceva. Caci ceea ce ma apasa mai mult in dupa-amiaza aceea era senti-mentul ireparabilului. A trecut ceva, a trecut si eu n-am bagat de seama… E cumplit sa-ti dai seama de asta….

***

E o descoperire pe care o faci mai tarziu in viata, in jurul varstei de 40 de ani, cand inca te mai poti pacali cu iluzia ca tineretea nu e sfarsita, ca undeva trebuie sa existe o posibilitate de scapare. Si tocami iluzia aceasta ca ar fi timp sa faci ceva, ca sta in putinta ta sa evadezi din mizerie si desertaciune, nutreste sentimentul ratarii si al naufragiului. Daca ai fi batran, nu te-ai mai plange de  hotararile destinului. Dar ti se pare ce ceva mai poate fi inca salvat, si neputina de a salva, paralizarea oricarei initiative, te zdrobeste…..

***

Eu vroiam numai sa-ti spun, ascultand marturisirea dumitale, ca toate lucrurile acestea se uita foarte usor, de altfel, si fara multa suferita. Cu o asemena dragoste nu te intalnesti decat o singura data in viata. Cum spuneai prea bine, asta apartine intr-un anume sens miracolului, de aceea si apare, poate, atat de intamplator, intr-o seie de evenimente cu desavarsire frivole si nesemnificative….Sta in putinta noastra sa realizam acest miracol. Dar ne dam seama prea tarziu de el, ne dam seama prea tarziu…

”